Comuna Tinca este atestata documentar in secolul al XIV – lea prima atestare documentara este mentionata intr-un document publicat în analele Academiei Române, care atestă că în anul 1338 un oarecare Toma de Tinca, a fost martorul stăpânului feudal al acestei localităţi – Episcopia romano-catolică de Oradea – la cumpărarea unei moşii în Gurbediu. Mult mai lămuritoare sunt însă documentele episcopale din anii 1349 şi 1355 care atestă că Tinca era centru domenial cu iobagi numeroşi şi un aparat administrativ puternic. După alţi cercetători atât români cât şi maghiari, Tinca este mult mai veche şi datează din primele decenii ale secolului al XII-lea, când au fost aşezaţi aici unii iobagi ai cetăţii Oradiei, cu rosturi militare şi anume, controlarea singurului drum de acces înspre bazinul superior al Crişului Negru, la minele de aur şi aramă de la Băiţa. Documentele scrise lipsesc o vreme îndelungată; au pierit cu ocazia invaziilor, distrugerilor provocate de numeroasele războaie ce au bântuit şi pe aceste meleaguri.

La mijlocul anilor 1820 începe construirea drumului Oradea – Tinca – Beliu – Ţara Zarandului, la mijlocul anilor 1830  funcţionează deja Băile – chiar dacă numai cu două vane de lemn. Încă în anii 1850 devine reşedinţă de plasă, această titulatură         fiindu-i acordată din nou în 1883. Din 1886 are carte funciară, iar mai apoi are notariat şi judecătorie.

Începutul secolului al XIX-lea aduce adevărata ridicare economică şi socială a localităţii Tinca. Sporul demografic datorat imigrărilor dar şi sporului natural, facilitează schimbul de produse; Tinca primeşte dreptul de târg încă înainte de 1840, iar la 1848 rangul de “oraş de cîmpie”.